Între destin şi analiză lucidă: “Eseuri de îndrăgostit” de Alain de Botton

Alain de Botton, Eseuri de indragostit, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003, Colectia Cartea de pe Noptiera
Pentru cineva cu o viziune destul de cinică asupra vieţii de amorez, titlul romanului scris de Alain de Botton ar fi fost suficient pentru evitarea cu discreţie a lecturii. Şi totuşi, “Eseuri de îndrăgostit” s-a dovedit o alegere inspirată în zilele de vacanţă la mare, cînd între două rînduri s-au strecurat şi două băi revigorante în Marea Neagră. Cartea m-a amuzat şi m-a întristat deopotrivă, întărindu-mi convingerea că oamenii care gîndesc prea mult nu prea au parte de happy end cînd vine vorba de afacerile lui Cupidon. Personajul principal îşi analizează atît de mult relaţia cu frumoasa Chloe (chiar şi în timp ce fac dragoste) încît fiecare gest de afecţiune, fiecare încercare de a o cunoaşte e asociată cu sentimentul că totul este zadarnic. Că filozofia ucide pasiunea, se ştie. În cartea lui Botton, însă, filozofia şi psihanaliza potenţează ilaritatea situaţiilor şi fac procesele de conştiinţă ale protagonistului cu mult mai savuroase. Partea mea favorită din roman este bătălia dintre eul raţional şi eul sentimental, cu victoria previzibilă, cel puţin în primă instanţă, a celui din urmă. Cînd zbuciumului interior al personajelor li se adaugă şi răţuşca-iepure a lui Wittgenstein, “Eseuri de îndrăgostit” devine dintr-o simplă lectură de vacanţă, o lectură potrivită pentru orice clipă din zi şi din noapte. O recomand tuturor celor care au vărsat fie şi numai două lacrimi amare din dragoste, amăgiţi şi dezamăgiţi de bucla şi de focul sentimentelor.
Foto de aici.
Wayne Levin şi oceanul în alb-negru
Fotografii subacvatice in alb şi negru? Ai crede că o astfel de abordare ştirbeşte frumuseţea oceanelor şi a lumii de dinăuntrul lor. Şi totuşi, fotografiile lui Wayne Levin îmi arată, din nou, că talentul poate demonta orice regulă, cu atît mai mult în arta fotografică. Imaginile lui Levin subliniază şi mai mult frumuseţea lumii subacvatice, tocmai pentru că pierd din detalii şi păstrează esenţialul. Tu ce crezi despre ele?
Toate fotografiile sînt preluate de pe site-ul personal al artistului.
Vreau să rămîn “acasă”
Spuneam mai demult că mi-ar plăcea să locuiesc într-o altă ţară. Revenind asupra subiectului, cred că cel mai mult mi-ar plăcea ca românii să respecte ţara pe care o au, în aşa fel încît nici unul dintre noi să nu ne mai simţim străini acasă. Nu vreau să plec, vreau să am motive să rămîn, iar în deplasări să am motive să mă întorc. Vezi mai jos cîteva imagini splendide care îmi demonstrează că România poate fi cea mai bună dintre lumile posibile, filozofic vorbind. Sursa foto: aici (unde vei găsi şi alte fotografii geniale). Toate fotografiile apartin lui Iustyn.
Back home
Am revenit de la mare, din micul meu colţ de paradis (dulce clişeu!). La fel ca si mine, anul ăsta 2 Mai a fost ceva mai singuratic şi mai trist.
Impresii despre Inception
Fără îndoială că ai avut parte şi tu de visele acelea al naibii de veridice, în care sentimentul de frică îţi taie respiraţia, gravitatea lasă loc plonjării într-un spaţiu nedefinit unde abia îţi mai poţi urni membrele, singurul simţ pe care te mai poţi baza fiind văzul. Însă, de regulă, scenele care îţi trec prin faţa ochilor sînt demne de Goya, accentuînd şi mai mult sentimentul sufocant de teamă extremă. Am avut parte de cîteva astfel de vise de-a lungul timpului, din care evadam aruncîndu-mă de pe o clădire, singura manevră care mă putea aduce în realitatea serenă. Şi deşi motivele pentru care ajungeam să văd asemenea elucubraţii cu ochii minţii puteau fi explicate raţional în toate cazurile, starea de disconfort provocată de alternanţa rapidă a imaginilor haotice persista mult timp şi după trezire.
Aceeaşi stare convulsivă mi-a dat-o şi Inception, cel mai nou film al lui Nolan, care, da, combină efectele speciale bombastice hollywoodiene cu un scenariu psihologic, unde realitatea devine vis, visul realitate, sfîrşitul este începutul şi începutul finalul, însă un final ipotetic, nesigur. Am încercat să îmi imaginez cum ar fi arătat Inception fără efectele speciale, dar cred că ele au un rol destul de bine motivat în întregul proiect. Jocul psihologic în lipsa zgîrie-norilor suspendaţi m-ar fi atras mai mult, dar el s-ar fi putut petrece lejer şi în lumea reală nu doar în vis. A fost nevoie de cîteva accente ceva mai suprarealiste pentru a sugera cîte ceva din vertijul oniric şi cred că ele sînt plasate fără exagerări inutile.
Povestea în sine e relativ simplă, DiCaprio (Dom Cobb) este un iscusit hacker de informaţii din subconştient, care nu doar extrage date, ci le şi implementează în starea de vulnerabilitate extremă a minţii, adică în somnul profund. Ultima lui misiune îi oferă şansa de a se întoarce acasă, aceasta constînd în plantarea unei idei în subconştientul unui magnat. Cel din urmă caz este şi cel mai dificil fiindcă fiecare acţiune a lui Cobb şi a echipei lui este deturnată, pe fondul amplificării dramei personale a personajului principal.
Inception e un film pe care merită să-l vezi, dar nu să-l teoretizezi. Filmul e ca un labirint, unde cea mai simplă soluţie e cea care te pierde cel mai mult.
Sursa foto: aici.
A really nice pick, you should listen to
Marcus Ohlsson şi căutarea naturaleţii
Marcus Ohlsson ar putea fi privit drept o revelaţie în fotografia de modă şi beauty. Printre clienţii lui se numără Harper’s Bazaar, H&M, Sisley, L’Oréal, sau Wella. Pasiunea lui pentru fotografie s-a aprins brusc, în copilărie, cînd a abandonat liceul în favoarea unei şcoli de fotografie. Au urmat ani de ucenicie petrecuţi pe lîngă fotografi în vogă precum Calle Stoltz, Camilla Åkrans sau Mikael Jansson, primii paşi în afacerea proprie făcîndu-i în 2005. Imaginile lui sînt artistice, modelele degajate, plasate de Marcus într-un cadru cît se poate de firesc.
Sursa foto: aici .
Hackerii din subconştient
Ţin minte că mai vechiul film al lui Christopher Nolan, “Memento”, mă lăsase cu sentimentul profund de satisfacţie pe care numai rezolvarea ecuaţiilor cu trei necunoscute mi-l mai dădea. Ştii, senzaţia revigorantă că, la final, ai dat peste cap planul diabolic al scenaristului (care de regulă, îşi propune să te încuie mai ceva ca jocurile Sudoku)? Că ai dibuit motivele criminale şi ai găsit, jurnalistic vorbind, răspunsul la cine? ce? cînd? unde? cum? de ce? Chiar şi cu lipsa de memorie a lui Guy Pearce (excelent “hook”) filmul se descîlceşte în final, spre satisfacţia privitorilor demni de orice thriller psihologic de categoria grea.
Lăsînd la o parte “Memento”, adevăratul motiv pentru care am scris postul e că abia aştept să văd următorul film al lui Nolan, respectiv mult-lăudatul “Inception”, cu Leonardo DiCaprio în prima linie. Iarăşi mi-e că plec dezamăgită de DiCaprio, cel-care-face-tot-posibilul-să-fie-premiat, dar temerile se mai domolesc la amintirea jocului din Shutter Island (man, u rocked!). Despre ce e vorba în Inception? Despre furtul de informaţii pe calea subconştientului, filmul conţinînd o întreagă ghirlandă de efecte speciale.
Mai jos trailerul.
p.s. revin cu o cronică amănunţită a treia zi după vizionare.
Sursa video: aici .
Ellen Rogers şi frumuseţea fotografiei pe film
Ellen Rogers fotografiază exclusiv pe film. Imaginile ei crepusculare îmi demonstrează încă o dată că, în fotografie, regulile sînt meschine.
Silja Magg, m-ai lăsat fără cuvinte!
De aici.
Old and priceless
Urmează să fotografiez in curînd cu o bijuterie de camera argentică (mulţumesc Ramona de mii de ori :*) . Agfa Isollette este un model construit in Germania incepînd cu 1938, brandul în sine avînd o istorie îndelungată. Fabricarea camerelor de acest tip a încetat în anii şaizeci odată cu apariţia modelelor rangefinder şi a SLR-urilor.
Iubesc imaginile pe care le poţi obţine cu Agfa Isollette.
via .
Un portret, vă rog…
E foarte greu să spun care este fotografia mea preferată din întreaga constelaţie de fotografii celebre pe care le studiez. Sînt atîtea imagini care mă obsedează, atîtea genuri spre care tînjesc să mă îndrept încît o astfel de alegere hotărîtă ar stîrni în cel mai bun caz un zîmbet ironic. Iubesc foarte mult portretele, asta ştiu sigur. Mi se pare mai mult decît fascinant să poţi surprinde cîte ceva din personalitatea unui om pe care îl admiri, sau care ţi-a atras în mod deosebit atenţia. Şi revenind la fotografiile notorii, aş spune că portretele lui Philippe Halsman reuşesc să mă păstreze în faţa lor cel mai mult timp. Iar Dali atomicus a stabilit recordul.
Sursa foto: photoslaves.com şi artnet.com .














































