“Cine sînt eu de fapt” sau José Saramago, “Omul duplicat”
Cred că, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu toţii dăm dovadă de o doză de schizofrenie ce trece adesea ca inconsecvenţă, sau personalitate artistică, pentru cei mai norocoşi dintre noi.
Păstrînd aceeaşi notă, cred că majoritatea oamenilor axaţi pe introspecţie şi-au căutat, sau îşi caută adevărata identitate, pe care nu ţi-o poţi găsi decît trecînd prin experienţe, ce prin natura lor purificatoare, te ajută să te cunoşti.
Motiv pentru care, atunci cînd am citit “Omul duplicat” al lui José Saramago, am ştiut că profesorul de istorie divorţat, plafonat şi cu energia unei “moluşte urbane” mă reprezintă pe mine şi pe mulţi alţi cititori ai lui Saramago.
Cartea scriitorului portughez, la nivel filozofic, urmăreşte aventura acestui profesor de liceu şi dorinţa de a-şi descoperi adevărata identitate, de a-şi limpezi relaţiile cu cei care îl înconjoară, şi pe care adesea îi evită dintr-un impuls sociofob care îl urmează pînă la capăt.
La nivel pur descriptiv, cartea vorbeşte despre Tertuliano Maximo Afonso, un profesor divorţat, deprimat, pierdut într-o rutină pe care o cunoaştem (job-casă-relaţii interumane precare).
Urmînd sfatul unui coleg pe care nu îl simpatiza pînă la exagerare, dar reuşea să închege o discuţie ceva mai consistentă decît “Salut! La revedere”, închiriază o casetă video cu un film de duzină. Tîrziu după terminarea filmului, protagonistul nostru simte prezenţa unei persoane necunoscute în casă. De aici începe distracţia!
Şi fiindcă nu am de gînd să-ţi stric bucuria de a citi această carte bogată în detalii (îi previn pe cei care preferă o lectură clasică lineară), îţi spun doar atît: în final nu vei mai şti cine este Tertuliano Maximo Afonso şi, mai mult, vei ajunge să te întrebi, iarăşi!, cine eşti tu de fapt? O frumuseţe de carte pe care aş citi-o întruna.
Fotografia e luată de aici.
