Cu drag despre Fluxus

Trebuie să clarific de la început că nu sînt o admiratoare înfocată a mişcării artistice Fluxus. Nu cred că oricine poate deveni artist la fel cum nu consider că orice obiect poate fi transformat într-o operă de artă. Una peste alta, să fie clar, pentru mine un rahat de iepure (fie şi asamblat de Dieter Roth) e doar un rahat de iepure.

Există încă un lucru pe care nu îl apreciez la artiştii Fluxus şi anume tendinţa lor de a învesti artistul ori performerul cu rolul de liant pentru mase. Creatorul de artă nu mai este un deschizător de drumuri izolat, el se confundă cu indivizi ca el sau cu alţii mai puţin vizionari şi formează o pastă unitară pornită împotriva artei instituţionalizate. Chiar şi aşa, apreciez predilecţia reprezentanţilor Fluxus pentru joc, gustul lor pentru mesajele umoristice şi ironice (apanajul oamenilor inteligenţi), puterea de a concepe şi de a duce pînă la capăt teste de anduranţă cu mai multă sau mai puţină noimă.

Însă, la fel ca artiştii din Fluxus, simt o revoltă încă subţire faţă de arta dominată de ordine, reguli, arta statică şi îngreunată de amintirea aurei sau, din contră, mult prea comercială. Nutresc, aşadar, un buchet de sentimente contradictorii pentru această mişcare neo-dadaistă pe care, după vizitarea expoziţiei de la Muzeul de Artă Contemporană din Bucureşti, o analizez cu mai multă simpatie ca înainte.

La MNAC, încă de la intrare m-am confruntat cu o linişte greoaie, de capelă şi cu ochii iscoditori ai paznicilor gata să intervină în situaţia în care aş fi căzut în mrejele artei interactive şi aş fi schimbat designul exponatelor ori, ca în cazul instalaţiei lui John Cage, aş fi obligat instrumentele muzicale să-mi cînte pînă cînd aş fi obosit ori eu ori ele. În cele trei încăperi dedicate expoziţiei Fluxus, imaginile, ilustraţiile, fotomontajele, instalaţiile, absolut fiecare drăcovenie artistică acoperea pereţii în cel mai ordonat mod cu putinţă, iar în tot acest ansamblu cuminte, crucea lui Nam June Paik părea abandonată.

De altfel, exponatele amuzante, banale şi unele chiar gingaşe, mesajele simple adesea fără portavoce, colajele tipice pentru mailart şi nu numai, toate mi-au dat de înţeles că Fluxus se referă mai mult la monumentalizarea nimicurilor care ne fac viaţa mai frumoasă şi mai puţin la marile adevăruri răscolitoare. Am rezonat cu destul de multe lucrări de artă printre care şi cu “Hopes in the Nothing” a lui Endre Tot. “I’m doing nothing. I’m looking for nobody. Nowhere.” e un manifest splendid al artistului care nu-şi propune, prin discursuri preţioase, să schimbe sau să salveze lumea. Componenta ludică a mişcării s-a evidenţiat şi în creaţiile lui Takako Saito (printre care şi al său “Şah Alcoolic”).

“Le Musee de Ben” conceput de Ben Vautier a fost, exact ceea ce menţionam anterior, un muzeu al lucrurilor personale, aranjate cu grijă şi ordine premeditată. Instalaţia lui Wolf Vostell, “Fluxus piano”, a fost plasată în centrul primei camere ca un mamut pe care nu prea aveai cum să-l eviţi şi care avea să-ţi testeze toate sau aproape toate simţurile.

Cărţi de joc, teste psihologice, sexul unei femei încastrat în lemn, desene în stil BD, “partitura” renumitei piese “4 min 33 sec” creată de John Cage s-au regăsit sub acelaşi acoperiş alături de documente de arhivă şi articole referitoare la trecutul amplu al mişcării Fluxus. Nu am văzut nimic care să mă dezarmeze şi să mă oblige să exclam cu năduf că “asta nu are ce căuta într-un muzeu”! Mi-ar fi plăcut să găsesc un exponat (în afară de rahat) care să-mi justifice antipatia mai veche pentru arta experimentală.

Obiectele expuse,  familiare şi totuşi inedite, mi-au oferit, într-adevăr, impresia că oricine poate face parte din mişcare şi că poate crea lucrări de artă autentice ce se rup de cultura burgheză, comercială. Am remarcat şi că Fluxus propune o artă revoluţionară ce apare din interacţiunea omului cu mediul înconjurător sau din tentativele de limpezire a propriului subconştient.

Artiştii testează şi interpretează simţuri, fobii, vise, vicii, neratînd nici un sector al vieţii. Problema apare cînd toate aceste energii descătuşate sînt prinse agreabil în medii sterile, reci şi în televizoare cu sonorul la minim. Astfel de chingi nu fac decît să confunde mişcarea cu artele pe care le neagă şi să anihileze însuşi conceptul Fluxus.

1. 

   Dragan Radu says:

   25 January, 2012 at 7:04 pm

   Salutare, nu știu dacă iti aduci aminte de mine, eu sunt unul din cei doi care te-au rugat sa le dai, dacă poți, o fotografie cu mirifica lucrare de la Fluxus.
   Poti sa ne trimiti o fotografie cu mirifica lucrare?
2. 

   pavelina says:

   26 January, 2012 at 7:43 pm

   Desigur, e deja pe email .