De ce m-a enervat Blue Valentine
“N-o sa-ti mai vina sa te indragostesti dupa Blue Valentine” spune Raul si mare dreptate are. De fapt, nu neaparat pofta de indragostire o sa ti-o taie, fiindca oricum e o stare biologic provocata. N-o sa-ti mai vina sa ai o relatie, o familie si alte lucruri care-ti asigurau, in principiu, un echilibru. Si e trist. Sa fii singur e trist, chiar si pentru “filozofii” care nu recunosc si vad in asta un semn de eroism.
Iar filmul cu Michelle Williams si Ryan Gosling e al naibii de deprimant. Sa vezi personajele casatorindu-se cu lacrimi in ochi (de fericire, desigur) la starea civila si la scurt timp timp incercind sa aprinda sub dus o relatie caliie iti strica seara, iti zic sigur. Si nu fiindca sint eu mai romantica. Dar cred ca dragostea, cu foarte mult efort, poate sa dureze mai mult de trei ani, cum se spune. Poate daca as fi avut mai mult umor in seara vizionarii as fi ris de accentele cinice ale regizorului si scenaristului Derek Cianfrance. As fi ris de scenele din camera futurista, de certurile stupide, de sexul violent de pe podea ca o jignire a relatiei lor lipsita de orice soi de pasiune.
Dar n-am avut umor, iar pelicula a reusit doar sa ma irite. Si cel mai tare m-a enervat ca povestea dintre protagonisti incepe simplu si frumos, ca toate amorurile reusite. Mai intii cu tachinari in autobuz, apoi cu un step chinuit pe strada. Ea vrea sa studieze medicina, el are un day job jalnic. El e un singuratic, ea are o familie psihotica. Nepotrivirile dintre ei erau atit de evidente si savuroase incit era imposibil sa nu mearga. Doar ca nu a mers, iar dupa 120 de minute eu, ca de obicei, inca mai speram ca el sa se intoarca.
foto: de aici.
Dă-mi voie să te contrazic. Tocmai am văzut filmul şi mi-a plăcut enorm. Suprinde foarte veridic toate aspectele unei relaţii. Şi mai ales faptul că o poveste frumoasă de iubire niciodată nu se încheie cu o căsătorie, ci abia atunci începe. Provocarea.
Căsătoria nu e despre fericire. Că mai sunt momente în care apare fericirea, asta e perfect normal. Căsătoria e despre maturizare. (îţi recomand acest articol: http://zenhabits.net/relationships/ )
În schimb, Blue Valentine e ACEL film care nu hrăneşte iluziile unor copile care au consumat excesiv povestea Cenuşăresei când erau mici. E un film despre realitate. Un film care îţi arată că iubirea NU E TOTUL între doi oameni. Fiindcă, dacă ăstia doi nu s-au iubit, apăi nimeni nu s-a mai iubit pe lumea asta. Dar ei nu se potriveau. Din start. Minţile lor erau prea diferite. Într-un sens greşit de diferite. Iar cheia succesului unei relaţii e acolo: la minte. Că pasiunea trece şi tre’ să vezi ce-ţi rămâne. Ea, o intelectuală, el, un beţiv. Şi te mai miri că nu ţi-a plăcut filmul.
Eu cred că ar fi fost trist să rămână împreună. Pentru ea. Dar poate şi pentru el. Fiindcă, în mod evident, nici unul nu mai era fericit.
buhuuuu, ce de am scris!
Filmul e despre o poveste si cam atit. Cred ca e gresit sa generalizam prea mult. Oamenii sint diferiti, la fel si experientele lor de viata. Plus ca intr-o relatie, iubirea este cam totul. Iubirea insotita de intimitate, de prietenie, de toate acele lucruri frumoase care pe altii ii sperie. Ii sperie asa de mult incit cred ca fuga dupa “provocari” si “aventuri” inseamna maturizare. Mi-ar fi placut sa fie happy end fiindca si in realitate imi place sa se termine totul cu bine. Multumesc pentru vizita
!