Îndrăzneşti să mă iubeşti? Dacă trebuie…

Cu “Love me if you dare” am realizat că mi-am pierdut orice urmă de dulceaţă şi am devenit mai acră decît o livadă de lămîi. Ceea ce nu e bine deloc, crede-mă. Dar să o iau de la început.

Ca orice film savurat la capătul unui articol arhi-documentat, pelicula lui Yann Samuell e cam la fel de light ca un Cream Puff pentru stomac. E despre o poveste de dragoste care începe din scutece, să-i zicem şi se încheie în pămînt, sau mai corect spus, în ciment…

Protagoniştii se iubesc la nebunie, dar desigur că nu îşi dau seama de asta decît după o căsnicie eşuată şi doi copii nedoriţi arătaţi razant prin faţa camerei spre fericirea lor şi a mea. Însă, pînă să ajungă la revelaţia supremă, ei joacă un joc infinit de obositor inventat ca să mai aducă un strop de magie într-o viaţă bolovănoasă.

Ea e o rebela (pff, clişeu), el un ass-hole care o roagă să fie martor la nunta lui cu alta (pff clişeu 2), iar dialogurile lor nu sînt mai profunde ca cele dintre Tom şi Jerry. Barem acolo sînt mai complexe personajele, cîntă la pian, rezolvă ecuaţii şi salvează căţei şi purcei de lapte de la înec. Singura scenă care mi-a cam plăcut a fost cea în care Guillaume Canet îşi pune iubita platonică pe şine, fiindcă mi-a adus aminte de umorul absurd specific (odată?) filmelor franţuzeşti. În rest, story-ul e diabetic şi leşinat, dar întrucîtva salvat de farmecul lui Marion Cotillard şi al lui Canet. Pe la sfîrşit, exasperată de “adevăr sau provocare” era cît pe ce să urlu un “grow up!”. Şi aici s-a rupt filmul. Mi-am dat seama că să fii om mare înseamnă să ai datorii cît China, zile libere măsurate cu ocaua, copii ca să scapi de gura lumii şi hobbiuri pentru care nu prea mai ai şi timp. Şi atunci am tăcut şi am savurat ultimele scene amintindu-mi cît de important e pentru “oamenii mari” să se simtă mereu “copii”.

p.s. a nu se substitui “copil” aka expresia libertăţii absolute cu “infantil”.

foto: de aici.