Pielea in care ma aflu

Am senzatia ca orice as scrie despre La Piel que Habito e total nepotrivit. As fi vrut sa-ti dezvalui actiunea, conflictele si personajele, dar astfel articolul meu ar fi catalogat drept lipsit de bun simt de catre cititorul care ar vrea, el insusi, sa inteleaga ce se intimpla in filmul lui Pedro Almodovar. Iarasi, daca m-as limita doar la o simpla recomandare de vizionare as parea mult prea euforica, iar La Piel que Habito iti produce tot soiul de sentimente numai delirul fericirii nu.

In caz ca nu l-ai urmarit deja, cel mai corect ar fi sa-ti prezint filmul ca fiind unul destul de tulburator. La inceput ai impresia ca asisti la inca o productie-fantezie despre o echipa de cercetatori care viseaza sa transforme rasa umana intr-o specie mult mai evoluata si mai rezistenta in fata maladiilor. Chirurgul interpretat de Antonio Banderas are intr-adevar astfel de ambitii, dar relatia lui bolnavicioasa cu Vera Cruz (Elena Anaya) e de departe cea care mentine ochii privitorilor atintiti asupra ecranului. Comportamentele deviante, psihotice domina caracterele, iar legaturile dintre ele sint cel putin surprinzatoare. Ce deconcerteaza, insa, cel mai mult e puterea de care da dovada personajul cel mai afectat psihic in cele citeva secunde cruciale pentru viata lui si ochii femeilor din final.

Foto via IMDb.